A fost odată, ca niciodată, demult, când oamenii încă își toceau roțile fierărite ale căruțelor pe străzile pietruite ale orașelor transilvănene, iar în lungile seri de iarnă doar lumina lampelor cu gaz și a lumânărilor străbătea ferestrele, era undeva o căsuță mică. Și în această căsuță mică locuia o fetiță cu bunica ei, care trăiau din coacerea de turtă dulce.
Fetița se numea Ida, iar la vârsta de 8 ani era deja atât de pricepută în a frământa aluatul, a-l tăia în forme, a-l băga în cuptor și a decora turta dulce, încât era de învidiat! Erau deosebit de ocupate, mai ales iarna: atunci se vindeau cel mai bine produsele lor. Aveau o tarabă mică unde încăpea doar o singură persoană: în spatele tejghelei stătea ori Ida, ori bunica, în timp ce cealaltă aducea cărămizile încălzite pentru ca vânzătoarea să nu moară de frig. Taraba era înconjurată cu rafturi înguste pline cu inimioare, păpuși și case frumoase din turtă dulce, dar Idei îi plăcea să coace și forme cu animale: cai, pisici și câini. Zâmbea întotdeauna copiilor mici care îi trăgeau de mână pe părinții lor și știa de dinainte care dintre creațiile ei va fi aleasă de băiețelul blond și palid, de fetița grăsuță și cu părul creț sau de băiatul care alesese o inimioară cu oglindă pentru prima lui iubire.
Ida iubea atmosfera târgului, obișnuia să-și mănânce prânzul compus din mere, nuci și pâine proaspătă stând lângă fântâna muzicală și, înainte de a se așeza din nou la tarabă, se plimba repede printre ceilalți vânzători. Într-una din aceste ocazii, cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, s-a rătăcit în secțiunea de păsări de curte. Era pe punctul de a se întoarce, când a observat un smoc de pene albe în spatele unei lăzi uitate. S-a aplecat mai aproape și, ia-te uită, era un pui înghețat de frig. Și-a scos repede eșarfa de pe umeri, a înfășurat în ea puiuțul adormit și l-a luat cu ea.
La început, bunica nu a fost încântată de noul lor coleg de cameră. Dar când a văzut felul blând și răbdător în care nepoțica sa are grijă de animal, inima i s-a umplut de căldură. După câteva zile, puiul și-a recăpătat forțele: a acceptat cu recunoștință bunătățile gustoase pe care le primea și o urma pe Ida peste tot. Fetița îl ținea adesea în brațe, îi spunea povești și îi mângâia penele lucioase. Odată, în timp ce stăteau lângă soba de teracotă, luându-și o pauză de la munca grea din perioada de Advent, Idei i-a venit o idee și a început să modeleze cu îndemânare forme de pui din aluatul pus deoparte. A doua zi, la tarabă, acestea au fost cele mai bine vândute modele de turtă dulce: nimeni nu avea ceva asemănător! Oamenii din zonă începuseră să se înghesuie să se minuneze. Negustori de departe veneau direct la Ida și îi cumpărau marfa la prețuri bune. Acest Crăciun a fost cel mai de succes de până acum: nu au putut coace suficient încât să le rămână măcar o singură turtă dulce la sfârșitul zilei.
Acesta este cel mai frumos Crăciun din toate timpurile, a râs Ida. Am făcut atât de mulți bani încât putem deschide un magazin în centru, nu mai trebuie să înghețăm, nu mai trebuie să ducem cărămizi încălzite în cuptor la tarabă!
Și așa au făcut. Iar puiul Székely Csürke era în continuare ținut în mare prețuire, plimbându-se liber prin incinta magazinului, spre bucuria stăpânelor lui și a copiilor care îi mâncau portretul de turtă dulce.
